Puiu

Puiu a fost un cal de tractiune la trei ani ,cu spinarea lata ,pieptul puternic si picioarele groase cat niste bulumaci de salcam.
Era vanjos si bland ca un bivol dar cam fandosit.Adica avea toane.
Cea mai curioasa toana a acestui cal de munca era ca ii placea la carciuma.
Daca drumul pe care tragea el caruta ori teleguta trecea pe langa o carciuma ,putea stapanul sa se grabeasaca oricat si oriunde ,Puiu se oprea la birt.
Nimeni si nimic nu il putea convinge sa plece de acolo pana ce nu se hotara el singur sa se puna in miscare .
Nu statea mult pentru ca de obicei era plecat dupa treburi -la moara,dupa lemne ori la targ .Apoi deodata racaia din copita in drum, sforaia de doua ori si smucindu-se in ham, urnea caruta si pleca.
Daca te uitai la ceas nu se oprea mai mult de o tuica si o tigare ,insa la fiecare carciuma pe unde il purtau treburile.Uneori la un transport drumul trecand pe langa zece carciumi ,Puiu de zece ori se oprea .
Cand stapanul sau dorea sa scurteze drumul, de fapt trebuia sa-l lungeasca si sa aleaga o cale mai ocolita si cu cat mai putine carciumi sau chiar fara nici una.
Si cum drumuri fara carciumi nu s-au vazut decat pe camp,Puiu era un cal de munca ideal pentru toate muncile campului unde ,daca avea treaba ,nu se oprea din zori pana seara.
Puiu fiind atat de voinic , era inhamat singur la arat iar cel care tinea coarnele plugului trebuia sa fie un barbat puternic si iute ca altminteri scotea sufletul din el.
Nu s-a pomenit caruta oricat de incarcata sa nu o poata cara acest cal mare ,negru si bland .
Se silea sa isi duca sarcinile pe orice vreme,prin noroie si zapada,ziua si noaptea .
Rabda cu intelegere de foame ,de sete ori de frig si nu a fost vazut niciodata dormind, parca pentru a fi gata oricand sa fie pus la alta munca.
Atipea uneori stand in picioare, nechezand cateodata in timpul acestui somn usor .

Puiu era si cea mai mare jucarie pentru toti copii de pe uliciora unde isi avea salasul la stapanul lui .
Era iubit pentru ca rabda cuminte rautatile si ghidusiile lor obositoare si naive.
Baieteii i se urcau in spinare cate trei patru deodata, il zgandarau prin urechi ,il trageau de mustatile tepose ori ii suflecau buzele ca sa-i vada dintii si sa se mire de gura sa mare .
Fetitele il chinuiau cu pieptanatul si impletitul parului din coama pe care si-l disputau ca sa-i faca lui Puiu coafuri fanteziste cu tot felul de panglicute si fundite.
Cand sfarseau incalcitul si descalcitul coamei, aceleasi fetite isi aranjau si cositele lor oglindindu-se in ochii lui ca niste globuri umede ,scotand limba si exersandu-si colectia de zambete si strambaturi.

Rasplata lui Puiu venea tarziu spre sfarsitul toamnei cand toate cele se adunau de pe tarlale si animalele erau lasate libere peste intinderile de pamant care se odihneau si ele in asteptarea iernii .
In fiecare dimineata Puiu era scos din grajdul in care inoptase, trecea de poarta si dimpreuna cu alte animale ale satului pleca pe camp si ratacea toata ziua pana hat departe la zavoiul Dambovitei unde pastea smocurile cafenii de iarba ,rupea si mesteca mladite tinere de plop si bea apa rece din vad.
Seara se intorcea si necheza la poarta ,primea de la cine se nimerea sa-i deschida ,cateva palme pe greaban si mergea spre grajd unde il astepta tainul de fan si de apa .

Puiu a fost o fiinta care intelegea tot ce il priveste, fara prea multe vorbe si uneori doar din gesturi si situatii.

Cand a fost silit sa se desparta pentru totdeauna de casuta la care traise cativa ani pana cand copiii crescusera si bunicii se dusesera la locul lor, a iesit pe portile cele mari ca si cand ar fi tras dupa el o caruta grea .

El poate stia de atunci ca se duce spre o lume care nu mai are nici mila si nici intelegere pentru cai.
Ca si pentru oameni ,dealtfel.